Cu zambetul pe buze!
In alegerea culorii rujului se au in vedere mai multi factori: culoarea tenului si a parului, culoarea hainelor, momentul din zi pentru care se realizeaza machiajul, lumina in care va fi purtat machiajul (la lumina neon nu se aleg rujuri in nuante mov ci nuante calde de portocaliu si rosu) si chiar culoarea dintilor.
Ten deschis – sunt potrivite
rujurile in nuanta de piersica, corai, bej rozaliu, roz bland, rosu (spre
portocaliu), nude, maron deschis. De evitat rozul puternic, maron inchis,
burgundy si mov.
Ten mediu – se potrivesc
nuantele de caramel, cafea, mov pruna, zmeura, roz maroniu, rosu burgundy. Se
evita nuantele de nud.
Ten masliniu – se potrivesc
nuantele de corai, oranj inchis, roz, afina, rosu caramiziu, rosu maroniu,
pruna si ciocolata. De evitat portocaliu deschis, rosu portocaliu si mov.
Ten inchis – se potrivesc
nuantele de roz puternic, bronz, cupru, maron, pruna. Se evita nuantele de bej.
Par blond – tonuri deschise,
roz mediu, roz piersica, rosu portocaliu, cafea cu lapte
Par saten deschis –
maro-roz, roz zmeura
Par saten inchis,
negru – maron spre roz, maro pruna, mov, rosu, rosu cireasa, ciocolata
Par roscat – nuante
naturale de bej, roz zmeura, rosu portocaliu
Si nu uitati – buze frumoase
inseamna in primul rand buze hidratate (nimic nu arata mai inestetic decat un
ruj aplicat pe buze crapate).
Despre
ingrijirea buzelor uscate si crapate citeste aici:
Intr-un viitor articol
voi scrie despre corectia formei buzelor si alte recomandari in machiajul
acestora.
Zambiti cat mai mult!
Mica istorie a rujului
Urmele a ceea ce poate
fi considerat prima rudă îndepărtată a rujului datează de acum 5000 de ani şi
au fost localizate la 300 de kilometri de Babilon, în regiunea Ur.
În Grecia
antică, fardul, în general, nu era considerat foarte trendy, dat fiind că
femeile aveau tendinţa de a se neglija şi de a sta izolate în casă. Spre
deosebire de casnice, prostituatele îşi scăldau obrajii şi buzele în culori de
origine vegetală.
Vechii egipteni erau
înnebuniţi după machiajul în nuanţe de albastru şi negru, urmate de oranj şi
purpură, aplicat pe piele cu un beţişor de lemn, uşor umezit. Cleopatra (69-30
î.Hr.), în mod special, folosea foarte mult pigment roşu-carmin. Şi credea cu
tărie, asemeni poporului său, în vanitatea de dincolo de moarte: două vase de
pastă roşu-aprins însoţeau orice cortegiu funerar demn de acest nume.
Popeea Sabina, soţia lui Nero, îşi îngrijea splendidul trup cu ajutorul unui
staff format dintr-o sută de sclave. Care era asul din mâneca tunicii ei? Un
fard derivat dintr-o algă de culoarea purpurei şi din sedimente de vin roşu. Că
doar nu risca să i se măsoare alcoolemia pe antica Via Appia.
Epoca invaziilor
barbare nu este, în general, amintită ca fiind una de mare
strălucire şi nici una în care igiena orală era la prea mare preţ. Atenţia se
concentra toată asupra vopselei cu tentă albastră, cu care războinicii îşi
ungeau feţele în timpul bătăliilor, pentru a-şi speria duşmanul. Şi asupra
onduleurilor naturale ale coamelor leonine hrănite – în absenţa balsamurilor şi
a soluţiilor de descurcare a părului – cu grăsime de sopârlă şi excremente de
pasăre.
Rujului nu i-a mers
prea bine nici în evul mediu, când toate fardurile erau considerate
o manifestare a Satanei şi o sfidare a chipului natural, aşa cum cerea
Dumnezeu.
Dar recâştigă puncte
în Renaşterea târzie. În Florenţa marelui duce de Toscana, Cosimo
I(1519-1574), preceptele dictau că, la deschiderea gurii, care trebuia să
fie mică şi cu buze de grosime medie, de culoarea carminului, nu trebuiau să se
zărească mai mult de şase dinţi.
Chiar şi în Anglia,
guvernată între 1558 şi 1603 de regina Elisabeta I, roşul-carmin
este în mare vogă, în tandem cu un chip alb ca varul. Reţeta privată a
majestăţii sale conţine o mixtură de gumă arabică, albuş şi lapte de smochin.
La începutul secolului
următor, rujul trece din nou printr-o perioadă proastă. Şi asta pentru că
atrage oprobriul religioşilor şi moraliştilor, care îl judecă ca pe un
instrument de contrafacere estetică, folosit pentru găsirea unui soţ. În 1770,
Parlamentul britanic aprobă o lege prin care se stabileşte ca femeile găsite
vinovate de a fi sedus un bărbat prin intermediul folosirii produselor
cosmetice, convingându-l să le ia de soţii, trebuie să fie judecate pentru vrăjitorie!
Epoca barocă, finalmente, decretează revenirea rujului de buze. Madame de
Pompadour, favorita lui Ludovic al XV-lea, face din arta
frumuseţii – câştigată datorită neobositei folosiri cu înţelepciune a pufului
de pudră – o adevărată meserie. Departe de toate acestea, pe străzile unde
fustele se umplu de noroi, prostituatele, care în antichitate lansaseră trendul
rujului, apar acum exact invers, scofâlcite şi fără măcar un fir de
anticearcăn.
Urcarea pe tron a reginei
Victoria, în 1837, n-a purtat noroc rujului, dacă putem numi astfel pasta
din praf pigmentat, înmuiată cu grăsime sau unt. Implicat într-o serie de
infinite interdicţii şi oprelişti, el e judecat ca indecent şi condamnat
public. În practică, devine din nou apanajul prostituatelor şi al actorilor.
Ceea ce nu-i împiedică pe cei care nu fac parte din aceste două categorii, ci
intră în cea a celor foarte bogaţi, să meargă la cumpărături la Paris unde,
deja din 1828, Guerlain produce pomezi pentru buze (dar până
la primul ruj de succes, fabricat din pulpă de grepfrut, unt şi ceară, va
trebui să aşteptăm până în 1880).
Un manual al bunelor
maniere, datat 1908, tolerează retuşul discret al buzelor în timpul mesei de
prânz; dar nu şi după cină. În ciuda vetoului, în primul deceniu al secolului
XX, vânzarea de produse cosmetice în Statele Unite se dublează. În timp ce
primul război se dezlănţuie prin lume, nimic nu mai poate opri invazia paşnică
a acestui obiect luxos, la care pur şi simplu femeile nu pot renunţa.
Specialiştii din
domeniul publicităţii văd adesea în starurile de la Hollywood cele mai cool
potenţiale reprezentante pentru produsele lor. Astfel, în anii ’30, Jean
Harlow şi Clara Bow fac reclamă rujului Max
Factor, într-o iscusită simultaneitate cu lansarea pe piaţă a propriilor
filme.
În 1938, anul în care
rujul ia definitiv clasica formă de proiectil, se face un sondaj în 53.000 de
familii din S.U.A., iar 58% dintre ele confirmă existenţa a cel puţin un ruj în
casă. În timpul celui de-al doilea război mondial, ambalajele din metal sunt
temporar înlocuite cu cele din plastic sau hârtie. În Europa, rujul devine o
marfă valoroasă pe piaţa neagră. În Statele Unite, dimpotrivă, nici măcar
dificultăţile iniţiale în a găsi ingredientele de bază – ulei de ricin şi
vaselină – nu reuşesc să oprească producţia.
În anii ’50, o
explozie de guri tind să trişeze contururile naturale pentru a părea mai pline,
mai sănătoase şi mai seducătoare. Marilyn Monroe, Jane Mansfield şi Bette Davis
îşi dispută marele ecran. Iar Max Factor lansează un ruj în trei nuanţe diferite,
pentru a mulţumi blondele, brunetele şi roşcatele.
Treptat, rujul începe
să cocheteze mai ales cu moda. Iar nuanţele se asortează mai mult cu hainele
decât cu culoarea părului sau cu tenul. Revoluţia feministă nu se
limitează doar la cererea de drepturi egale pentru femei şi bărbaţi. Ea
descoperă şi gloss-ul, dat fiind că rujul nu prea mai e bine văzut, fiind
considerat simbolul intolerabil al subordonării feminine. Faimosul luciu de
buze al acelor ani e un lichid vâscos, cu aromă artificială de fragi, mentă sau
portocală, închis într-un cilindru de sticlă cu dispenser cu bilă.
Anii ’80, cunoscuţi ca
ai excesului şi ostentaţiei, nu fac excepţie în ceea ce priveşte machiajul.
Acum, în spatele fiecărui ruj (dar şi în spatele pudrei, creionului, fardului
de ochi), nu e doar o industrie fără chip, ci şi o persoană cunoscută. Paleta
de nuanţe posibile se lărgeşte la 360 de grade. La început existau doar
roşurile şi rozurile. Deodată, paleta se umple de marouri, griuri închise,
burgundia; dar şi de nuanţe de albastru ori galben.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu